Este o somitate în domeniul fizicii și al lingvisticii, iar descoperirile făcute alături de soția sa au fost propuse de mai multe ori la Premiul Nobel pentru Fizică. A lucrat alături de personalități din întreaga lume nu doar în Europa, ci și în SUA (inclusiv pentru guvernul american), iar contribuția sa la dezvoltarea și lărgirea universului științific este recunoscută și apreciată la nivel mondial.

Profesor emerit al Facultății de Fizică și membru al Academiei Române, Ioan- Iovitz “Iovitzu” Popescu a acordat un interviu – eveniment “Pro Măgurele” la ceas aniversar: chiar în ziua în care a împlinit 87 de ani.

Sunt mândru că sunt român pentru limba romanică, preponderent de origine latină. Limba română apare ca o minune, înconjurată de limbi complet diferite (bulgară, sârbă, maghiară, slovacă, poloneză. ucraineană). Cum a putut fi format și rezistat Poporul și Limba Română, ca o insulă de est a latinității, în mijlocul atâtor popoare migratoare din est? Pentru mine este o minune! Da, sunt mândru de limba noastră, de aceea am rămas în România. (…)Invit, cu toată dragostea și mândria, pe oricine, să viziteze înfloritorul Oraș Măgurele!”, și-a motivat decizia de a se stabili în Măgurele, deși ar fi putut alege orice alt oraș al lumii, marele profesor Ioan – Iovitz Popescu.

Pro Măgurele: V-ați născut în localitatea Burila Mare din județul Mehedinți.  Când ați ajuns prima dată în Măgurele?

Ioan – Iovitz Popescu: Am venit prima oară la Măgurele ca student, în vara anului 1952, la nou înființatul (în 1949) Institut de Fizică de Academicianul Horia Hulubei. De fapt, singura clădire cu laboratoare de atunci era fosta Școală de Fete a lui Ioan Slavici, iar eu am făcut practică la un microscop electronic din această veche clădire, pregătind și citind probele și schimbând filamentul când se ardea. La capătul pajistii din vale se întindea atunci, ca și acum, micul lac, înconjurat de pădure, un palid reflex al vechilor Codrii ai Vlăsiei. Se spune că lacul este “Lacul codrilor albastru” din poezia lui Eminescu, știindu-se că acesta îl vizita pe prietenul său Slavici la Măgurele.

Ați lucrat alături de personalități din întrega lume, nu doar în Europa, ci și în Statele Unite, ați contribuit, împreună cu soția dumnevoastră, Denisa Iovitzu – Popescu, la creșterea, dezvoltarea și lărgirea universului fizicii, iar descoperirile dumneavostră au fost propuse de mai multe ori pentru Premiul Nobel în Fizică. Cum ați descrie dumnevoastră toată această experiență?

Iulie 1963. Prima mea ieșire în vest, la Paris, unde l-am însoțit pe profesorul Bădărău la a VI-a Conferință Internațională de Fenomene în Gaze Ionizate, de circa 1.000 de participanți din peste 30 de țări. Acolo am prezentat și eu două lucrări, una în engleză și alta în franceză. Am fost încântat de câtă lume bună îl cunoștea pe maestrul meu, care atunci avea frumoasă vârstă de 76 de ani.

Membrii comitetului internațional ne-au propus că următoarea conferință internațională să fie la București, adică în 1965 (aceste conferințe se țin periodic, la doi ani), dar Bădărău a reușit ca abia în 1969 să organizeze la București a IX-a ediție a acestei conferințe, care a fost și prima mare conferință științifică internațională de până atunci din România. Aceasta s-a ținut în aula și amfiteatrele Facultății de Drept a Universității din București la care, la insistențele profesorului meu, am acceptat să fiu secretar general. Cu mult drag îmi aduc aminte cum, la intrarea în marea aula de la Drept, era expusă, pe multe standuri, cartea noastră de gaze ionizate în limba franceză, proaspăt apărută în editura Dunod din Paris.

Tot profesorul Bădărău, prin excelentele sale relații internaționale, a obținut o bursă Humboldt pentru mine la prietenul sau, Prof. Lochte-Holtgreven, directorul Institutului de Fizică Experimentală al Universității din Kiel, Germania. Acolo mi s-a alăturat după câteva luni și Denisa, dezvoltând mai departe cercetările noastre din București de spectroscopie optogalvanica. A fost, cred, cea mai frumoasă perioada din viață noastră trăită împreună în străinătate – era anul 1968, anul de la jumătatea vieții ei. Am și acum pe perete diplomă de bursier al Fundației Humbold în perioada 1 Octombrie 1967 – 31 Martie 1969, cu semnătură originală a președintelui fundației, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică, Werner Heisenberg, unul din creatorii mecanicii cuantice.

Apogeul vieții noastre profesionale, al Denisei și al meu, avea să vină, când Fundația Națională de Științe a Statelor Unite ne-a finanțat substanțial un program de cooperare științifică de-a lungul a 10 ani (1971 – 1981) cu Prof. Carl B. Collins de la Universitatea din Dallas, Texas (The U.S. – Romanian Project în Atomic and Plasmă Physics). Rezultatele obținute au fost pe măsură și au evoluat în direcția spectroscopiei multifotonice, începută de noi încă din Germania. Cercetările de la IFTAR București și cele efectuate în cele două stagii ale Denisei la Universitatea din Dallas, Texas au fost finalizate prin publicații în cele mai bune reviste americane de fizică și au fost propuse de câteva ori pentru Premiul Nobel în Fizică.

Ultima strălucire a cooperării noastre științifice româno – americane a fost finanțată la cel mai înalt nivel de departamentul American al Apărării prin  Defense Advanced Research Projects Agency – DARPA și European Office of Aerospace Research and Development …EOARD și prin înființarea, la Măgurele, a Fundației RC-IGE, Romanian Center – Induced Gamma Emission, al cărei director am fost (1997 – 2008), flancat de fostul meu emineant student Călin A. Ur și de celebra secretara a Institutului de Fizică Atomică, Elena Crăciun. Toată corespondența, contractele și rapoartele dintre RC-IGE, EOARD-Londra, UTD-Dallas și Dubna-Moscova au fost preluate de Biblioteca Națională de Fizică de la Măgurele.

În ultimii ani, ați renunțat la domeniul fizicii și v-ați dedicat cu totul lingvisticii, un domeniu la dezvoltarea căruia ați adus un aport consistent. De ce ați făcut această alegere?

Pentru mine este un miracol tranziția mea de la FIZICĂ la LINGVISTICĂ odată cu trecerea Denisei la Domnul! Am să vă răspund la această întrebare prin înseși cuvintele marelui lingvist german, profesorul Gabriel Altmann, cu ocazia aniversării mele de 85 de ani, în Aula Academiei Române (text tradus în limba română):

Gabriel Altmann: Despre Iovitzu, marele lingvist (fragment)

(…)Iovitzu m-a contactat și am început să realizam cele 1001 de idei ale lui. El a propus, dedus, verificat, a făcut figuri “da Vinciane” (deși matematice) și nu s-a mai oprit. Ceva se află în capul lui, care îl determină să dezvolte idei noi, să combine, să propună, să le angajeze în știință. Este un om de știință prin excelență, el trăiește pentru cercetare.

De ce ați ales să vă stabiliți, totuși, în Măgurele, când ați fi putut alege orice alt oraș al lumii? Cum vi se pare că a evoluat orașul? Ce vedeți actuala administrația locală?

(…)Sunt mândru că sunt român, (…)sunt mândru de limba noastră, de aceea am rămas în România iar, în Măgurele, Denisa și cu mine am fost primii locuitori în noile blocuri, începând din data de 10 August 1974, în blocul M4, ultimul construit până atunci. Eu am venit primul, fiind și decanul Facultății de Fizică, care urma să se deschidă în noua clădire chiar la 1 Octombrie 1974. Ce vremuri! În ciuda regimului politic apăsător, noi eram tineri și aveam viitorul în față, iar totul pe aici era nou și curat, clădirea Facultății, Cantina și Căminele Universității din București și noile blocuri M, N, O, care au continuat să umple strada Fizicienilor.

Vecin cu mine, în blocul M6, locuia și doamna profesor Constantin, cu fata și băiatul dânsei, Narcis, care a crescut de mic sub ochii mei până a ajuns falnicul primar de astăzi. Sub mâna lui, cum toată lumea admira, Orașul Măgurele renaște! Domnul să-l binecuvânteze pe primarul Narcis Constantin și echipa lui extraordinară. De curând, în ajunul deschiderii, m-a invitat să vizitez clădirile complet renovate ale Liceului Horia Hulubei. Nu mi-a venit să cred, parcă eram într-o universitate americană!

Invit, cu toată dragostea și mândria, pe oricine, să viziteze înfloritorul Oraș Măgurele!