Membru al Asociației Artiștilor Plastici și al Uniunii Artiștilor Plastici din România, Niculina Poșan – Nina, așa cum este cunoscută în mediul iubitorilor de frumos, este un artist unic, care realizează, printr-o tehnică pe care a conceput-o și a brevetat-o, opere de artă unice nu doar în România, ci și în lume: tablouri-mozaic din coji de ouă.

În vârstă de 82 de ani, marea doamnă a artei plastice românești are în portofoliu peste 100 de astfel de lucrări unice. Unul dintre tablourile sale recente, “Odă Florii Soarelui”, cu o dimensiune impresionantă (3,5 metri X 1,4 metri), a intrat anul trecut în Cartea Recordurilor din România, fiind cel mai mare tablou-mozaic din coji de ouă. Lucrarea, alcătuită din 5 registre, este realizată pe sistem modular și, potrivit președintelui Departamentului Critică și Istoria Artei al Uniunii Artiștilor Plastici, Aristotel Bunescu, poate primi încă cel puțin 2 panouri pentru a intra în Cartea Recordurilor la nivel mondial.

De profesie inginer – chimist, Nina Poșan a lucrat vreme de aproape două decenii în Ministerul Industriei Chimice, dar a fost pasionată încă din copilărie de lumea artelor frumoase. A urmat cursuri de pictură la Școala Populară de Artă și a început să expună încă din 1979. Tablourile sale se găsesc acum în colecții din România, Germania, Spania, Italia și Elveția.

Dacă-mi aduc bine aminte de copilărie, tinerețe și chiar de ziua de ieri, pot să spun că m-am născut iubind natura și culoarea, străzile, casele și oamenii cu obiceiurile lor, cu slăbiciunile lor. Mi-a plăcut frumosul de când eram copil, mi-au plăcut totdeauna culorile, m-au impresionat până la fluturași în stomac. (…)Un vis al copilăriei mele a fost, însă, să fac ceva deosebit”, spune doamna Nina Poșan, într-un interviu acordat “Pro Măgurele”. Iar acel ceva reprezintă astăzi tablourile originale, din coji de ouă, create nu doar din plăcere personală, ci și din dorința de a împărți această plăcere cu prietenii dragi și, de ce nu, cu toți aceia care iubesc frumosul.

Marea doamnă a artelor plastice are și un sfat pentru toți tinerii care doresc să-și însuflețească creațiile personale, ceea ce doresc să lase în urma lor: “E foarte important să ai un hobby, pentru că te relaxează, te scoate din cotidian și faci ceva pentru suflet”.

Pro Măgurele: De câtă vreme v-ați dedicat picturii, ce v-a atras la acest tip de artă?

Nina Poșan: Eu, de profesie, sunt inginer – chimist, și, într-adevăr, mi-a plăcut frumosul dintotdeauna. Dacă-mi aduc bine aminte de copilărie, tinerețe și chiar de ziua de ieri, pot să spun că m-am născut iubind natura și culoarea, străzile, casele și oamenii cu obiceiurile lor, cu slăbiciunile lor. Mi-a plăcut frumosul de când eram copil, mi-au plăcut totdeauna culorile, m-au impresionat până la fluturași în stomac. Mergeam toamna și admiram culorile frunzelor, de la verde deschis la verde închis și galben, până la maro închis. Este un spectacol extraordinar pe care ni-l oferă natura. De aceea, prin 1980, am urmat, timp de 3 ani, cursuri de pictură la Școala Populară de Artă. Și am început cu pictura clasică, pe șevalet. Un vis al copilăriei mele a fost, însă, să fac ceva deosebit.

Cum ați ales să faceți astfel de tablouri unice? Cum v-ați gândit să aplicați o tehnică, de asemenea unică în lume, în realizarea operelor dumneavoastră?

Dacă vă spun, nu mă veți crede (râde – n.r.). A fost tot un vis. Am visat că cineva mi-a spus să fac o floare din coji de ouă, pe o sticlă. Și, așa am început. După ce am realizat o floare pe o bucată de geam, m-am gândit: “Cum ar fi să încerc să fac altceva? Un tablou”. De altfel, prima dată am lucrat pe sticlă, apoi pe gips – carton și, în final, am ajuns să lucrez pe hârtie, pur și simplu.

Legat de tehnică, într-adevăr, tehnica pe care o practic eu este una mai aparte. Lucrez astfel de prin 2000. M-am mai interesat pe internet  – pentru că, unde te poți documenta în ziua de astăzi, dacă nu pe internet?! – dacă cineva mai aplică aceeași tehnică, undeva, în străinătate. Și cred că nu mai lucrează nimeni în acest mod, pentru că întreb și mi se răspunde cu lucrările mele spre exemplificare. De ce spun că este vorba despre o tehnică mai aparte? Deoarece nu e chiar mozaic. Eu nu lipesc bucățile de coajă de ou chiar una lângă alta, așa cum se face la mozaic, ci, ca să scot ceva în evidență sau ca să dau o nuanță, pun chiar o coajă peste alta. Ca să fiu mai explicită: lipesc fiecare bucățică de coajă de ou, cu aracet, pe hârtie. Dar, ouăle sunt înainte vopsite. Și le vopsesc ori cu vopsea pentru ouă, ori folosesc chiar culori de țesătură. În momentul în care vreau să dau volum, lipesc bucăți de coji de ouă unele peste altele. Și astfel nu le dau doar volum, și le dau și nuanță. Cojile de ouă le obțin de la prieteni, de la mine, din ce folosesc la bucătărie.

Câte astfel de opere de artă ați realizat? Câte ați vândut, pentru că multe dintre ele au ajuns nu doar în colecții din țară, cât și în colecții din străinătate? Vă întreb despre vânzarea unor tablouri, pentru că trebuie să vă recuperați cumva investiția financiară pe care o faceți…

Nu am contabilizat, ca să spun așa, toate lucrările pe care le-am realizat. Dar, vă pot spune că sunt peste 100. Nu m-am gândit niciodată la investiția financiară, pentru că, în cazul meu, este vorba, în primul rând, de o investiție sufletească. Multe dintre tablourile mele spun povești, povești de viață sau despre viață. E drept că am ales și alte teme, precum credința, peisajele, anotimpurile, am făcut și buchete de flori, deoarece am încercat să arăt cât de frumoase sunt florile de fapt. Am avut foarte multe expoziții și colective, și personale, cu Asociația Artiștilor Plastici, sunt și membru al Uniunii Artiștilor Plastici. E drept, am mai vândut câteva tablouri, atunci când am avut expoziții personale. Dar, pe majoritatea le-am dăruit. Le-am dăruit foștilor colegi, le-am dăruit prietenilor. Am mulți prieteni adevărați și îmi face cea mai mare plăcere să-mi văd lucrările puse la loc de cinste atunci când merg să-i vizitez. În ultimul timp, le-am dăruit și medicilor. Pentru că, știți cum este, de la o anumită vârstă, mergi mai des la medic. Și le-am dăruit copiilor mei. Am doi copii și trei nepoți și m-am gândit că multe dintre operele mele ar trebui să le rămână lor. Inclusiv cele pe care le am acum în apartamentul meu din Măgurele, unde am tapetat toți pereții cu tablourile mele.

Legat de poveștile pe care le transmit tablourile dumneavoastră. Anul trecut, ați intrat în Cartea Recordurilor din România cu “Odă Florii Soarelui”, un tablou cu dimensiuni impresionante, care spune și el o poveste. Cât timp ați lucrat la acest tablou?

“Odă Florii Soarelui” este un tablou care are 3,5 metri X 1,4 metri, pentru care am primit am primit o diplomă de record național, ca să-i spun așa, din partea Asociației pentru Cartea Recordurilor din România. Este cel mai mare tablou – mozaic din coji de ouă. Prin această pictură am încercat să redau o poveste a Florii Soarelui, floarea mea preferată. Floarea Soarelui este de fapt singura floare care se învârtește în jurul Soarelui o zi întreagă pentru a-i absorbi acestuia și ultima rază. Tabloul este format din 5 registre. Pentru primul registru am făcut o Floarea Soarelui care varsă dintr-un bol note în cheia sol, iar aceste note fac, de fapt, legătura între toate cele 5 registre. (…)La acest tablou am lucrat zilnic, timp de 3 luni. Am folosit aproximativ 2.000 de coji de ouă și vreo 4 kilograme de aracet.

Ce sfat le-ați da tinerilor? Ați fi dispusă să împărtășiți cu adolescenți, cu tineri care ar dori asta, arta, tehnica dumneavoastră?

Tinerilor le-aș spune că e foarte important să ai un hobby, pentru că te relaxează, te scoate din cotidian și faci ceva pentru suflet. Da, aș fi dispusă să-i învăț pe copii, pe tineri secretele tehnicii pe care eu o aplic. De fapt, tehnica nu este complicată, problema este să ajungi să faci un tablou. M-am gândit și la copii cu deficiențe de mers, pentru că ei pot lucra foarte mult la astfel de tablouri și nu numai. Aceeași tehnică poate fi aplicată pentru a decora obiecte de mobilier sau borcănele în care să pui dulcețuri sau alte decorațiuni. Pot face din asta un business.